„Pacea” rusească în practică: viața sub ocupația rusă în Ucraina

Acum că au trecut mai bine de 1 000 de zile de la declanșarea invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia și într-un moment în care sprijinul pentru Ucraina de ambele părți ale Atlanticului este extrem de important, este esențial să examinăm implicațiile pe termen lung, inclusiv pentru ucrainenii care trăiesc în cele 18 procente din teritoriul ucrainean ocupate în prezent de către Rusia. Ocupația rusă implică mult mai mult decât o simplă schimbare a steagurilor și a pașapoartelor. Acest lucru a devenit clar încă de când Rusia a invadat pentru prima oară Ucraina, în 2014.

Ocupația are costuri umane uriașe. Este ceea ce am descoperit în iarna și primăvara lui 2024 cu ocazia a 17 interviuri cu ucraineni care locuiau în regiunile Kiev, Harkov, Herson și Donețk și care au trăit sub ocupația Rusiei până când au reușit să scape sau au fost eliberați de armata ucraineană. După eliberarea lor, locuri precum Bucea, Iahidne sau Izium au devenit simboluri teribile ale crimelor de război comise acolo. O parte mai puțin cunoscută a experienței trăite sub ocupație este violența cognitivă exercitată de ocupanții ruși: ștergerea identității ucrainene, utilizarea propagandei și încercarea de a ocupa „inimile și mințile”, toate alimentate de dezinformarea deliberată, care poate prinde ușor rădăcini într-un mediu informațional haotic. Sentimentul de deznădejde rezultat este esențial în strivirea rezistenței, pentru a-i determina pe ucraineni să se conformeze și, uneori, să colaboreze, făcând astfel ocupația mai greu de inversat cu fiecare zi în care Kievul nu are mijloacele pentru a-și elibera cetățenii.

Informația ca ancoră de salvare la începutul ocupației

La începutul ocupației, comunicarea cu ceilalți și strângerea de informații au fost nu doar extrem de importante, dar și foarte dificile. Pentru unii dintre cei intervievați, nu a fost imediat clar că ocupația începuse. Spitalele, școlile și alte infrastructuri s-au închis aproape imediat după ce Rusia a lansat invazia sa la scară largă, iar același lucru s-a întâmplat frecvent și cu rețelele mobile. Pentru unii dintre cei intervievați, încercarea de a prinde semnal era un efort periculos ce necesita uneori o zi întreagă, fiind însă la fel de important pentru supraviețuire ca și colectarea manuală a apei și a alimentelor. Acolo unde rețelele mobile funcționau, întreruperile în alimentarea cu energie electrică făceau ca încărcarea telefoanelor să fie foarte dificilă.

Deciziile riscante luate de oameni în primele zile ale ocupației, cum ar fi să aleagă să rămână sau să încerce să fugă, s-au bazat adesea pe cunoștințe fragmentate și pe reacții instinctive. O persoană intervievată dintr-o suburbie a Kievului și-a amintit cât de greu i-a fost să decidă dacă să plece în acest mediu informațional haotic. În timp ce vecinii i-au îndemnat să fugă, avertizându-i că soldații ruși intraseră deja în casele lor, prietenii cu relații la nivel înalt în administrația ucraineană i-au sfătuit să nu facă acest lucru la acel moment.

Acolo unde ocupația a persistat, rețelele mobile ucrainene au fost, în cele din urmă, închise. O persoană intervievată din Herson și-a amintit că a condus prin tot orașul pentru a vedea dacă rudele sale mai trăiau sau nu. După o vreme, cartelele SIM rusești au devenit singura modalitate de te conecta cu lumea exterioară și de a afla informații. În unele locuri, cum ar fi Herson, acestea se puteau obține numai prin predarea datelor pașaportului către ocupanți. Odată obținută o astfel de cartelă, o conexiune VPN era singurul mijloc de a afla informații din surse ucrainene.

Deznădejdea ca o formă de ocupație cognitivă

În mod esențial, omniprezența informațiilor eronate și a dezinformării a exacerbat un sentiment de teamă și deznădejde în rândul populației. După cum ne-a spus unul dintre cei intervievați care a trăit asediul de la Mariupol: „Oamenii au crezut că lumea a uitat de ei.” Această disperare putea duce la o paralizare a societății menită să strivească orice rezistență. În regiunea Harkov, una dintre persoanele intervievate și-a amintit că nu a ascultat de îndemnul unei rude de a fugi și de a i se alătura în Harkov, deoarece era convinsă că „Harkovul nu mai exista”. Zvonurile erau larg răspândite, fiind alimentate atât de lipsa unor informații de încredere, cât și de narațiunile false propagate în mod deliberat de forțele ruse.

Acest lucru are un impact deosebit, dat fiind că mulți dintre cei intervievați de noi au evidențiat faptul că nevoia de a-și păstra speranța cu privire la un eventual sfârșit al ocupației a fost cea mai importantă strategie de adaptare – „chiar dacă [era] doar o luminiță la capătul tunelului”. Dacă însă ești bombardat constant cu informații false despre situația războiului, această strategie de adaptare nu mai este sustenabilă.

Ocupația cognitivă este o parte a aceleiași monede, alături de practicile sistematice de oprimare violentă. Violența fizică a fost și rămâne unul dintre principalele instrumente de teroare ale Rusiei. Ocupanții au răpit, au torturat și au ucis în mod sistematic activiști pro-ucraineni și veterani de război, precum și pe oricine era suspectat de activitate de rezistență. Pentru a identifica unde se află țintele lor, s-au folosit de liste pregătite, arhive municipale și relatări ale colaboratorilor. Un veteran de război din regiunea Herson ne-a povestit cum au fost bătuți și electrocutați cu un dispozitiv de tortură atașat de urechi. Problemele cu spatele și hipertensiunea arterială de care încă suferă sunt amintiri amare a ceea ce înseamnă să trăiești sub ocupația rusă și a ceea ce îi așteaptă pe cei considerați de ocupanți o amenințare la adresa narațiunilor propagate de ei. Faptul că niște cunoscuți au fost cei care i-au denunțat ocupanților a fost greu de conceput: „partea cea mai grea este atunci când oameni pe care îi cunoști de-o viață se hotărăsc să aleagă «lumea rusă» și să te trădeze”.

Ocuparea inimilor și minților și ștergerea identității ucrainene

Acolo unde ocupația a persistat, Rusia și-a consolidat controlul administrativ și economic și și-a intensificat eforturile de „rusificare” a populației locale apelând la stimulente materiale și îndoctrinare. Cea mai directă formă a acestei „rusificări” a fost presiunea exercitată de ocupanți asupra ucrainenilor pentru ca aceștia să adopte pașapoartele rusești, făcând accesul la servicii esențiale precum asistența medicală și prestațiile sociale aproape imposibil de obținut fără un astfel de pașaport.

Pe lângă astfel de „lovituri de bici”, ocupanții au folosit și „zăhărel”. În contextul în care proviziile de alimente erau limitate, aceștia au instrumentalizat ajutorul umanitar ca recompensă pentru conformare. Alte măsuri au inclus vânzarea de alcool rusesc ieftin în recipiente dubioase, de exemplu, în Herson, dar și majorarea semnificativă a pensiilor și a tichetelor de vacanță subvenționate pentru a atrage persoanele în vârstă. Această ultimă abordare s-a dovedit adesea eficientă, potrivit persoanelor intervievate de noi.

Rusia a urmărit și continuă să își urmărească obiectivul de a eradica sentimentul de identitate națională în rândul ucrainenilor și de a schimba permanent situația demografică din zonele ocupate. Folosindu-se de ghiduri („metodichky”), afișe în stil sovietic și campanii cu megafoane, soldații ruși răspândesc propagandă, afirmând că au venit să îi salveze pe ucraineni și promițându-le o minunată lume nouă rusească. Școlile din zonele ocupate, dintre care multe au fost inițial închise, au devenit mai apoi câmpuri de luptă pentru îndoctrinare, programele școlare rusești înlocuind educația ucraineană. Adesea, noul regim fie i-a intimidat pe profesori să coopereze, fie i-a înlocuit cu persoane necalificate. Mediile de lucru au suferit schimbări drastice. Unul dintre cei intervievați a povestit că a ascuns steagurile ucrainene de ocupanți, „la fel ca partizanii pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial”. Alții au colaborat, unii din disperare, alții din convingere. Unii au căutat oportunități de promovare: „Unii oameni care până mai ieri vindeau mere la piață au ajuns deodată să lucreze la niveluri înalte ale administrației.” Alții au simțit că, în cele din urmă, trebuie să se adapteze regimului de ocupație.

Ștergerea identității ucrainene

Prin aceste mijloace, ocupanții ruși și-au urmat cu succes politica menită să facă din ocupația culturală, economică și politică ceva permanent. Cu cât ocupația este lăsată să persiste mai mult, cu atât mai însemnată este integrarea acestor teritorii în Rusia și cu atât devine mai greu de inversat. Același lucru poate fi valabil și pentru efectele societale, dar nu în toate cazurile. Am fi tentați să presupunem că cei care au rămas în zonele ocupate sunt receptivi din punct de vedere ideologic la politicile Rusiei. La urma urmelor, mulți au reușit să fugă. Totuși, așa cum ne-au reamintit și persoanele intervievate de noi, decizia de a fugi este mult mai complexă și depinde de o varietate de factori, cum ar fi legăturile și relațiile sociale existente, costurile financiare adesea însemnate și, uneori, lipsa cunoștințelor și a informațiilor despre modalitățile de a scăpa. Pentru cei care rămân, eliberarea de sub ocupație este singurul mod prin care ar putea trăi din nou sub o conducere ucraineană, ca ucraineni.

Lupta împotriva ocupației cognitive depinde, așadar, de speranța eliberării de sub ocupație și a revenirii la Ucraina. Dezbaterile politice despre planurile de pace rămân astfel inseparabile de conversațiile despre realitatea ocupației ruse și consecințele acesteia pentru ucraineni. Orice propunere sau presiune asupra Ucrainei de a îngheța războiul pe linia actuală a frontului trebuie să țină seama de costurile umane ale unor astfel de „soluții”. Ceea ce ar putea părea o soluție mai ușoară de ieșire din impas sau singurul compromis fezabil din punct de vedere politic este o tragedie personală pentru cei care au îndurat ocupația – cei ale căror familii au fost destrămate sau care au fost martori la crime de război care s-ar putea să nu fie descoperite niciodată. După cum a spus unul dintre cei intervievați: „Este foarte greu să treci prin așa ceva. Nu-i doresc nimănui asta.”

Acest articol are la bază constatările publicate în raportul „Au venit să ne «elibereze» și ne-au lăsat fără nimic”, elaborat în cadrul proiectului „Consolidarea regimurilor de facto: o comparație a cazurilor postsovietice”, cu finanțarea VW Stiftung.