David Hume: dezinformarea, sclavul patimilor

Un filozof al filozofilor

David Hume, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fost un filozof și intelectual activ în viața publică din Scoția. El este un filozof al filozofilor. În urmă cu câțiva ani, mii de filosofi l-au ales pe Hume ca fiind filosoful cu care se identifică cel mai mult, înaintea lui Platon, Spinoza și Wittgenstein. Popularitatea sa se bazează probabil pe empirismul și scepticismul său filosofic extrem de influent. Contrar lui Platon, Hume a pledat împotriva existenței ideilor înnăscute, susținând că cunoașterea umană provine doar din experiență. Acest lucru a subliniat importanța bazei psihologice a naturii umane, pe care Hume a studiat-o îndelung. Cei care se fac vinovați de dezinformare au profitat de părerile sale, însă și noi putem face același lucru.

Idei clasice zdrobite de știință

Hume l-a dat la o parte pe Aristotel și mai ales pe Platon. Hume nu avea vreo aversiune față de Antichitate, însă avuseseră loc evenimente majore care trebuiau integrate în ecuația filosofică.

Știința.

În primul rând, astronomul polonez Copernic a formulat o teorie a universului care plasa în centrul acestuia soarele și nu Pământul. În al doilea rând, Galileo a observat patru sateliți pe orbita lui Jupiter, ceea ce însemna că descoperise dovezi care să susțină teoria heliocentrică a lui Copernic. În al treilea rând, Isaac Newton a contribuit la această schimbare de paradigmă, deoarece a descoperit legile gravitației și ale mișcării și a inventat analiza matematică.

Întrucât aceste idei contraziceau o mare parte din gândirea lui Aristotel și Platon, filosofia avea nevoie de un nou început. Gânditorii de la Hobbes la Descartes au urmărit să integreze noile idei ale științelor naturii în filosofie. Acest lucru a declanșat Iluminismul, o mișcare centrată pe ideea că rațiunea este principala sursă de autoritate și legitimitate. Au apărut noi idealuri precum libertatea, progresul, toleranța, guvernarea constituțională și separarea bisericii de stat.

Trei puncte de vedere sceptice

David Hume a fost unul dintre principalii filosofi ai Iluminismului.

Deoarece Newton a fost sursa de inspirație a lui Hume, acesta a urmat maxima newtoniană „Hypotheses non fingo”, mai simplu spus, „nu mă ocup cu ipoteze”. Hume credea că orice lege a științei trebuie să fie formulată în urma observației și a experimentului; nu exista loc pentru metafizica tradițională a priori.

Această abordare a condus la trei puncte de vedere sceptice care sunt cunoscute pe scară largă, cel puțin în rândul filosofilor.

În primul rând, încrederea noastră în cauză și efect, pe care se bazează tot ceea ce gândim despre realitate, nu este justificată nici de observație, nici de deducția logică. De fapt, noi vedem întotdeauna doar un lucru care îi urmează altuia: nu percepem niciodată vreo forță care face ca un lucru să fie în mod necesar un rezultat al altuia.

În al doilea rând, Hume este cunoscut pentru argumentele sale împotriva aspectelor dogmatice ale religiei, deși nu a promovat niciodată ateismul.

Sclavul patimilor

Al treilea punct de vedere este cel care îl face pe Hume să iasă cu adevărat în evidență. Deși a trăit în ‚‚Epoca Rațiunii”, el a făcut celebra afirmație conform căreia „rațiunea este și ar trebui să fie doar sclavul patimilor”.

Hume nu spune, așa cum îl interpretează unii, că raționalitatea este oarecum distorsionată de patimi. Mai degrabă, el scoate în evidență vidul raționalității. Raționalitatea nu este altceva decât un instrument pentru a optimiza un anumit set de preferințe, care se bazează în cele din urmă pe emoții. El a explicat acest vid prin celebra afirmație „Nu este contrar rațiunii să prefer ca întreaga lume să fie distrusă decât să simt o mâncărime pe deget”.

Potrivit lui Hume, rațiunea nu oferă prin ea însăși nicio motivație pentru a acționa, cu atât mai puțin principii capabile să susțină moralitatea. Prin urmare, dacă numim pe cineva „bun” înseamnă că emoția de bază este camaraderia, ceea ne va face să simțim compasiune dacă suferă sau bucurie dacă are succes. Ați dat peste cineva cu opinii diferite? Nu este irațional, ci doar cu inima de piatră.

În calitatea sa de Newton al moralității, Hume a încercat să explice cum percepțiile minții vin și pleacă și se contopesc pentru a da naștere altor percepții complexe care duc la gândire, credințe, emoții și acțiuni umane. În cele din urmă, acest punct de vedere a inspirat mulți psihologi, inclusiv pe Freud.

Dezinformarea care exploatează patimile

Hume a experimentat dezinformarea. În epoca sa, minciunile s-au strâns mai ales în jurul succesiunii dinastice. O mare minciună care l-a preocupat pe Hume, a fost cea legată de o conspirație iezuită (imaginară) de a-l asasina pe regele britanic Carol al II-lea. Acest lucru făcea parte dintr-o campanie a partidului politic liberal pentru a-l exclude pe fratele catolic al lui Carol de la succesiunea la tron.

În zilele noastre, este destul de clar că dezinformarea este, de asemenea, un sclav al patimilor. Un studiu MIT a constatat că afirmațiile false se răspândesc mult mai rapid și pe o scară mai largă decât cele adevărate, probabil pentru că sunt mai captivante, în sensul că vizează emoțiile utilizatorilor. În mod uimitor, Hume a scris în lucrarea sa Tratat asupra naturii umane (1739) despre un concept numit astăzi „contagiune emoțională”, descriind modul în care afectele se transmit de la un om la altul.

În ceea ce privește intelectul nostru, Hume a demonstrat că ceea ce numim „rațional” este adesea încredere exagerată în sine. După cum am menționat mai devreme, psihologii Daniel Kahneman și Amos Tversky au demonstrat în secolul 20că oamenii sunt cablați să tragă (prea) repede concluzii. Un exemplu este gândirea deziderativă: tendința de a căuta, interpreta, favoriza și rememora informații într-un mod care să ne confirme convingerile sau valorile anterioare. În 2019, am scris despre modul în care gândirea deziderativă poate contribui la credibilitatea dezinformării.

Cum ar trebui să gestionăm dezinformarea – și pe noi înșine? Hume a avertizat că ar trebui să fim întotdeauna neîncrezători față de presupunerile favorizate de patimile noastre. Cu cât credem mai tare în ceva, cu atât este mai probabil ca emoțiile noastre să ne influențeze și să ne distorsioneze raționamentul. La nivel individual, acest lucru înseamnă că trebuie să facem mai mult decât să angrenăm o varietate de surse, deoarece vom găsi întotdeauna motive pentru a respinge dovezile din partea „cealaltă”. Înainte ca gândirea critică să poată apărea în mintea noastră, este nevoie de un minimum de introspecție și de cunoaștere a atitudinilor noastre emoționale.

La nivel macro, democrațiile noastre au nevoie nu doar de o pluralitate a mijloacelor de informare, ci poate chiar de teatru, comedianți, muzică și spiritualitate pentru a ne ajuta să ne cunoaștem și să vorbim despre emoțiile noastre cele mai profunde și despre ipoteze morale, în speranța că dezinformarea nu va reuși să profite de ele.