Aristotel: dezinformare, adevăr și înțelepciune practică

Dorința de a cunoaște

Am demarat seria noastră cu Platon. Astăzi, vom continua cu Aristotel, discipolul, prietenul, rivalul intelectual și egalul său în ceea ce privește influența filosofică.

Într-o epocă a dezinformării, poate fi liniștitor să auzim celebra afirmație a lui Aristotel conform căreia dorința de a cunoște este în natura umană. Potrivit acestuia, noi, oamenii, suntem în principiu programați să respingem neadevărurile și minciunile. Cum a ajuns Aristotel la această concluzie și ce condiții sunt necesare pentru o comunicare autentică?

Aristotel este în unanimitate considerat a fi unul dintre cei mai mari filosofi. Textele sale au modelat filosofia din Antichitatea Târzie, Evul Mediu și Renașterea. Chiar și astăzi, ele sunt analizate cu o atenție plină de avânt și prospețime.

Aristotel, care a trăit între 384 și 322 î.Hr., a fost un cercetător și un scriitor prolific. Opera sa cuprinde un număr considerabil de lucrări, după unele estimări aproximativ două sute de tratate, însă doar treizeci și unu dintre ele au supraviețuit. Gândirea sa acoperă o gamă largă de discipline, de la logică, teorie politică, metafizică și filozofia minții, până la etică, estetică și retorică, trecând chiar și prin domenii nefilosofice, cum ar fi biologia empirică, Aristotel fiind deosebit de priceput în a descrie detaliat plante și animale.

Un detaliu din viața personală a lui Aristotel, pe care istoricii și realizatorii de filme îl speculează frecvent, este faptul că, în 343, acesta a devenit profesorul lui Alexandru, Alexandru cel Mare de mai târziu, la cererea tatălui acestuia, regele Filip al Macedoniei.

O relație platonică cu Platon

Înainte de Platon și Aristotel, „sofiștii” erau considerați filosofii de frunte. Aceștia promovau conceptul de Phronesis—adevărul practic. Îi învățau pe oameni cum să își construiască o pledoarie solidă prin dezbaterea argumentelor părții adverse. Sofiștii vedeau adevărul ca fiind un lucru de a cărui veridicitate încercau să se convingă în mod reciproc oameni cu drepturi egale, dar cu viziuni diferite, din cadrul unei societăți. S-ar putea chiar spune că sofiștii erau postmoderniștii antichității.

După cum am discutat în primul nostru articol, Platon era foarte preocupat de „dezinformarea” din vremea sa, care s-a răspândit odată cu apariția alfabetului.

Contrar ideilor promovate de sofiști, Platon susținea că avem nevoie de idei absolute (Sophia) pentru a ne putea raporta în mod critic la limbajul scris. Aceste idei îl eliberează pe cititor de prejudecăți în confruntarea cu textul. Filosofii pot ajunge la astfel de idei printr-un demers dialectic – un proces de interogare și examinare. Un lucru important, care este adesea trecut cu vederea, este faptul că dobândirea înțelegerii acestor idei absolute nu conduce la deținerea „adevărului”, ci doar la conștientizarea propriei ignoranțe față de acesta.

Din cauza idealurilor sale înalte și a metodelor sale introspective, Platon nu era un susținător al democrației. Din motive similare, nu manifesta interes față de retorica discursului. El se temea că oamenii care nu cunosc Adevărul vor folosi manipularea și „retorica josnică” pentru a convinge ascultătorii care nu sunt capabili să facă diferența.

Aristotel a găsit, în stilul său caracteristic, o cale de mijloc, combinând gândirea lui Platon cu cea a sofiștilor. Potrivit lui Aristotel, retorica este omologul dialecticii. Ambele metode de căutare a adevărului sunt necesare pentru a rezolva problemele (politice) și pentru a cunoaște adevărul. În același timp, fiecare dintre cele două are propriile capcane în ceea ce privește dezinformarea. Neutilizarea ideilor abstracte ar putea împiedica raportarea critică față de text, după cum susținea Platon. Pe de altă parte, o doză prea mare din acest medicament ar putea duce la o fisură între adevărul empiric și cel abstract. Conspirațiile sunt exemplul cel mai elocvent.

Poate că Aristotel cel practic ar fi recunoscut și că, adeseori, scopul dezinformării nu este persuasiunea, ci mai degrabă conformarea sau loialitatea. Acest lucru înseamnă că dezinformarea nu se folosește nici de Sophia, nici de Phronesis, deoarece nu este interesată de căutarea adevărului. Din punct de vedere conceptual, mass-media pro-Kremlin funcționează ca o „tribună”. Caracteristicile sale sunt: comunicare de sus în jos, loialitate față de ierarhie și doar două registre de exprimare: laudă sau condamnare.

Retorica clasică și dezinformarea

Oare cum ar încerca Aristotel să înțeleagă dezinformarea din zilele noastre? Probabil că ar aborda o perspectivă practică.

Aristotel a avut multe de spus despre practica comunicării. Cartea sa despre retorică are chiar propriul articol în Enciclopedia Stanford de Filosofie. Ideile sale sunt relevante chiar și în prezent.

Retorica, potrivit lui Aristotel, „este puterea de a vedea, în fiecare caz, posibilele căi de a convinge”. Lui Aristotel îi plăcea să facă distincții. Însă fiecare context necesită o tehnică diferită. Este bine cunoscută afirmația lui Aristotel conform căreia, într-un context dat, vorbitorii au la dispoziție trei căi principale de persuasiune: ethos, pathos și logos. Ethos se referă la caracterul vorbitorului. Pathos se referă la constituția emoțională a publicului. Logos se referă la argumentul general al discursului în sine. Această distincție împarte implicit comunicarea în trei dimensiuni: vorbitor, mesaj și audiență. Orice comunicator știe că acest lucru este esențial.

Vorbește cu toată convingerea

Pathos se referă la înțelegerea – și utilizarea – alcătuirii emoționale a publicului. Este vorba atât de apelarea la o anumită emoție a publicului, cât și de stârnirea unor emoții în rândul publicului. De exemplu, un număr din ce în ce mai mare de cercetări confirmă faptul că prezența unui limbaj moralo-emoțional în mesajele politice crește substanțial răspândirea acestora în interiorul (și mai puțin între) granițelor grupurilor ideologice. La fel ca în cazul dramelor romantice, emoția vinde.

Pathosul este în general util în comunicare și cu siguranță că servește și dezinformării. Un exemplu celebru din trecut este reprezentat de rapoartele unui anumedr. Wakefield din 1998, care pretindeau că au găsit o legătură între autism și vaccinuri. Acest lucru nu a fost adevărat, dar a creat suficientă teamă pentru a alimenta mișcarea antivaccinistă, ceea ce a dus în cele din urmă la reapariția unor boli precum rujeola. Combinația dintre Covid-19 și tehnologia modernă de comunicare s-a dovedit a fi o ocazie excelentă pentru ca dezinformarea să apeleze la frică și să o provoace la un nivel fără precedent.

Logica minciunii

Logosul se referă la argumentul unei afirmații, separat de vorbitor sau de audiență. Dacă aplicăm acest principiu la dezinformare, recunoaștem imediat că unele minciuni sunt în mod evident… false.

Gândiți-vă la: Bill Gates este de fapt (sub controlul lui) Satana. Un nonsens total.

În alte cazuri, este mai complicat.

De exemplu, campaniile de succes deseori „protejează un fals sub armura unui adevăr mai mare”, explică expertul în dezinformareThomas Rid. Volumul său de mare succes, Măsuri active, prezintă un exemplu spectaculos din Al Doilea Război Mondial, falsul cunoscut sub numele de Tanaka Memorial. Acest document (despre care se presupune că datează din 1927) a avut un rol esențial în convingerea multor state că Japonia a elaborat o strategie militară pentru a ajunge să domine întreaga lume. Documentul nu era, însă, autentic.

De ce a fost această narațiune falsă atât de eficientă? Pentru că își avea rădăcinile în realitatea politicii externe asertive practicată de Japonia în perioada aceea.

Cum se aplică această metodă a adevărului-prin-extensie în vremuri de pandemie? Anul trecut, am văzut că mass-media pro-Kremlin a preluat o parte din adevăr (vaccinul AstraZeneca a fost dezvoltat cu ajutorul unui vector viral de cimpanzeu) pentru a-l reboteza ca fiind „vaccinul maimuțelor”, astfel încât să submineze credibilitatea vaccinurilor produse în Occident. Acest lucru le-a permis platformelor mass-media pro-Kremlin să sugereze că vaccinul britanic va transforma oamenii în maimuțe și, de asemenea, să exploateze criticile din partea susținătorilor drepturilor animalelor și a antivacciniștilor.

Erodarea oricărei credibilități

Ethosul se referă la caracterul vorbitorului – credibilitatea sa. Această dimensiune este fundamentală în înțelegerea dezinformării.

De ce sunt create conturi false pentru a răspândi dezinformarea? Nu este vorba doar de generarea unui volum mai mare de surse care să răspândească dezinformarea. În primul rând, aceste conturi au ca scop crearea unui grup de oameni cu mentalități aparent asemănătoare cu ale noastre, cu care ne putem identifica și în ale căror opinii am putem avea încredere. Puteți consulta unul dintre exemplele recente, studiul Graphica privind actorii ruși care pozează în americani de extremă dreapta.

Un scop important al dezinformării este atacarea ethosului celorlalți comunicatori, contribuind astfel la o atmosferă de neîncredere în societate.

Iată câteva exemple:

Din acest motiv asistăm la numeroase tentative de subminare a poziției lui Navalnîi.

Din acest motiv unii pretind că Joe Biden este senil.

Vedem numeroase afirmații diferite – și care se exclud reciproc – în jurul lui Raman Pratasevich și a aterizării forțate în Minsk a zborului Ryanair.

Un alt exemplu este ceea ce Facebook numește „piratarea percepției“. Persoane răuvoitoare încearcă să profite de teama publicului față de operațiunile de influență (OI) pentru a crea falsa percepție a unei manipulări generalizate a sistemelor electorale, chiar și în lipsa unor dovezi.

Dezinformarea urmărește să inunde spațiul informațional cu minciuni și manipulări. Un filozof din anul 300 î.Hr. ne arată cum pathosul este folosit pentru o diseminare eficientă, logosul pentru a ascunde minciuna în adevăr, iar ethosul pentru a afecta capacitatea oamenilor de a avea încredere unii în ceilalți.