Hannah Arendt și fragilitatea faptelor

Factorul singurătății

În zilele noastre, cei mai mulți oameni înțeleg în mod intuitiv că singurătatea creează probleme de sănătate mintală. Pe măsură ce COVID-19 a forțat societățile să stea în izolare, mulți au înțeles că și noi, oamenii, suntem, la urma urmei, mamifere. Suferim dacă suntem singuri.

De asemenea, un studiu realizat de Universitatea Princeton arată că oamenii sunt mai predispuși să creadă în informații false atunci când se simt excluși. Mai mult decât atât, singurătatea este argumentul prin care unii experți explică de ce persoanele în vârstă au tendința să participe la dezinformare.

Hannah Arendt, unul dintre cei mai originali gânditori ai secolului 20, a fost prima care a arătat felul în care singurătatea alimentează extremismul politic. De altfel, a trăit pe propria piele ambele experiențe.

În 1933, dat fiind că era o tânără evreică, a trebuit să fugă din Germania. După Al Doilea Război Mondial, a scris pe larg despre motivele pentru care minciunile, populismul și, în cele din urmă, totalitarismul au avut o asemenea ascensiune.

În opera sa de referință Originile totalitarismului, Arendt argumentează că totalitarismul a fost, din punct de vedere istoric, ceva nou. Acesta „diferă în mod esențial de alte forme de opresiune politică” (gândiți-vă la despotism, tiranie și dictatură), deoarece aplică teroarea pentru a subjuga mai degrabă masele populare decât adversarii politici. La finalul cărții, se concentrează asupra a ceea ce pare a fi un factor uimitor al succesului său: singurătatea.

Fără un șfanț prin Berlin

Toată lumea cunoaște povestea. Bursa din New York s-a prăbușit în 1929, lovind fără milă economia mondială și Germania. Drept consecință, comerțul și economia au ajuns la pământ, cu un șomaj brutal și o societate care se dezintegra. Chiar și înainte de căderea bursei, țara se zbătea căci încă nu își revenise după Primul Război Mondial, însă unii ajunseseră putred de bogați în urma boomului economic din anii ’20. S-au întrunit astfel condițiile perfecte pentru ascensiunea „omului obișnuit”, care se simte abandonat, izolat și inutil, cu alte cuvinte singur.

Pentru Arendt, singurătatea nu reprezintă în primul rând lipsa de interacțiune socială cu alți oameni, ci mai degrabă lipsa identității de sine, care este un produs al faptului de a fi împreună cu ceilalți semeni, de a face parte dintr-o comunitate: „Experiența de a nu aparține în niciun fel lumii” îngreunează capacitatea de formare a unei identități, lăsând loc pentru teroare și totalitarism. Ținta ideală a regimului totalitar nu este cineva care are convingeri ideologice, „ci un om pentru care deosebirea dintre realitate și închipuire… și deosebirea dintre adevărat și fals… nu mai există”.

Cine grăiește adevărul nu are prieteni

După cum a simțit și Arendt pe propria piele, a spune adevărul în forul public îți poate aduce însingurare. Intenția ei a fost să pună pe hârtie propriile experiențe și să împărtășească cititorilor opiniile sale despre procesul Eichmann. Însă nu a primit decât învinuiri la nivel personal. Totuși, această experiență, deși dureroasă, a încurajat-o să folosească stiloul drept armă împotriva minciunii din politică. Potrivit lui Arendt, acceptarea minciunii sau privarea unui om de spațiul necesar pentru a-și forma propria opinie sau experiență a realității are potențialul de a distruge fibra comună a umanității – lumea pe care o construim împreună.

Coperta cărții „Eichmann la Ierusalim”. Sursa: Wikimedia

Inflația de fapte

În eseul său din 1967, Adevăr și politică, Arendt recunoaște că, în timpurile moderne, adevărul nu mai este văzut ca ceva dat, care așteaptă să fie descoperit de om; adevărul este, acum, produs de minte. Arendt face distincția între diferite tipuri de adevăr: adevăruri matematice, adevăruri științifice, adevăruri filosofice și fapte.

Faptele și evenimentele constituie ceea ce Arendt numește „adevărul faptic” și sunt produsul unei comunități care trăiește și acționează împreună. Faptele și evenimentele sunt documentate în memoria colectivă și în istorie drept narațiuni și tradiții colective care sunt contestate sau susținute. Care este funcția lor? Să servească drept teritoriu comun de înrădăcinare, oferind fiecărei persoane posibilitatea de a-și trăi experiențele și de a crea sens. Faptele au, însă, și un aspect mai dificil în comparație cu matematica, știința și filosofia. Sunt mai fragile, după cum scrie Arendt:

„Faptele și evenimentele sunt lucruri infinit mai fragile decât axiomele, descoperirile, teoriile – chiar și cele extrem de speculative – produse de către mintea umană; ele se petrec pe nisipul veșnic mișcător al interacțiunilor dintre oameni, în a căror desfășurare nu există nimic altceva mai permanent decât permanența în mod evident relativă a structurii minții umane. Odată pierdute, niciun efort rațional nu le va mai putea aduce înapoi.”

Faptele, potrivit lui Arendt, sunt întotdeauna în pericol când vine vorba de politică, deoarece politica este în primul rând preocupată de acțiune, nu de adevăr. Însă dincolo de practica politică normală, se profilează ceva mult mai periculos, denumit de Arendt „minciuna organizată”. Mincinoșii organizați nu urmăresc doar să înlocuiască o parte a adevărului cu o minciună. De fapt, ei țintesc mai departe, căci își doresc să submineze țesătura de fapte a realității. În termeni mai puțin filozofici, „să inunde zona cu rahat” (în cuvintele lui Steve Bannon).

Prin minciuna organizată, faptele sunt treptat retrogradate la simple chestiuni de opinie. Citind-o pe Arendt, devine și mai clar felul în care conceptul actual de „fapte alternative” este utilizat pentru a produce o inflație de fapte.

Numeroasele cazuri de dezinformare revizionistă pe care le-am reperat subliniază acest lucru. Este suficient să ne uităm, de exemplu, la narațiunile despre cel de Al Doilea Război Mondial, despre masacrul de la Katyn sau la poveștile false despre promisiunea NATO de a nu se „extinde” niciodată spre est.

Până și Putin a arătat un nivel remarcabil de interes în a rescrie istoria și a publicat, de altfel, câteva lucrări care să o distorsioneze. De exemplu, una în care învinuia Polonia pentru izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, alta în care revendica unitatea istorică între Rusia și Ucraina și încă una în care foamea de putere a Americii a condus la „expansiunea” NATO spre est și la lovitura de stat neconstituțională din Ucraina.

Potrivit lui Arendt, o dezinformare pornită de la vârf care s-a încheiat cu o reușită îi oferă mincinosului organizat trei abilități. În primul rând, de a spune anumite lucruri și mai apoi de a pretinde că nu a spus nimic. În al doilea rând, de a rescrie istoria pentru a servi intereselor conducătorilor. În al treilea rând, de a spune că anumite grupuri (minorități, rivali politici) sunt o amenințare, fără a fi nevoie să aducă dovezi. Fragilitatea adevărului faptic nu este ceva ce poate fi vreodată reparat în mod definitiv, așa că democrațiilor moderne nu le rămâne decât să trăiască cu această nesiguranță intrinsecă.

Toate acestea nu fac decât să ne atragă atenția asupra importanței enorme pe care o au instituțiile publice precum bibliotecile, muzeele, universitățile, instanțele judecătorești și ziarele. Acestea sunt locuri în care faptele se conservă și se păstrează în registre publice. Fără ele, am pierde un pilon important care protejează adevărul faptic.

Avantajul minciunii

De ce au minciunile un impact în spațiul public? Poate pentru că adevărul este adesea neclar și instabil. Oamenii preferă poveștile care le înlătură incertitudinea. Când COVID-19 a lovit lumea în urmă cu un an, unii chiar și-au dorit să creadă că nu se întâmplă nimic grav, pentru că noi, oamenii, simțim frică în fața schimbării. Actorii din piesa dezinformării au profitat de acest lucru. Alte narațiuni din aceeași perioadă au recunoscut existența pericolelor, dar le-au explicat ulterior în termenii unor credințe deja existente; de exemplu, că amenințarea este reprezentată de elitele globale, miliardarii malefici sau China.

Hannah Arendt a explicat acest fenomen într-un alt eseu de referință, din 1971, Minciuna în politică:

„Această fragilitate este cea care face ca înșelăciunea să fie atât de facilă până la un punct și atât de tentantă. Ea nu intră niciodată în conflict cu rațiunea, pentru că lucrurile ar fi putut într-adevăr să fie așa cum susține mincinosul că au fost. Minciunile sunt adesea mult mai plauzibile, mai atrăgătoare pentru rațiune decât realitatea, deoarece mincinosul are marele avantaj de a ști dinainte ceea ce publicul dorește sau se așteaptă să audă. El și-a pregătit povestea pentru consumul public cu o atenție deosebită pentru a o face credibilă, în timp ce realitatea are obiceiul deconcertant de a ne confrunta cu neprevăzutul, pentru care nu am fost pregătiți.”

Hannah Arendt rămâne și astăzi o autoritate absolută în privința pericolelor dezinformării pentru societate. Ea a recunoscut că singurătatea îi face pe oameni sensibili la dezinformare și extremism și a explicat de ce faptele sunt atât de fragile, iar oamenii predispuși să înghită minciuni.

Hannah Arendt. Sursa: Wikimedia