Oare a deschis Foucault drumul pentru epoca postadevăr?

Deschizător de drumuri pentru epoca postadevăr?

Ideile pot avea putere. Potrivit unor gânditori recunoscuți, ideile lui Foucault au netezit calea spre epoca dezinformării și a informațiilor false sau epoca „postadevăr”.

Filosofii din mediul academic au lansat avertizări cu privire la postmodernism încă din anii 1980, cu mult înainte de vremurile noastre încărcate de falsuri. Au depus chiar eforturi susținute pentru ca principalii gânditori ai acestei mișcări filosofice, în speță Foucault și Jacques Derrida, să nu primească vreo recunoaștere formală.

Un exemplu în acest sens a fost o scrisoare cu un ton amar, trimisă către publicația Times în 1992, în care mai mulți filosofi protestau împotriva acordării unei diplome de onoare de către Universitatea Cambridge lui Derrida.

Suntem și astăzi consternați de acest lucru. În 2017, Daniel Dennett, un filosof extrem de apreciat, a spus despre postmoderniști că sunt „cu adevărat malefici”; din cauza lor „a fi cinic în privința adevărului și a faptelor a devenit ceva demn de respect”. Susan Neiman, un alt filosof bine cunoscut, a afirmat că postadevărul și politica identitară au luat amploare deoarece „oamenii bine educați care au mers la facultăți de prestigiu din domeniul științelor umaniste, și care au tendința să intre în presă” citesc prea mult Foucault.

În mod cu totul ironic, această rezistență a stârnit curiozitate față de Foucault. Oare ce-o fi spus și cât de rău era?

Deconstruirea lui Michel

Michel Foucault s-a născut la Poitiers, în Franța, și a studiat filosofia și psihologia. Enciclopedia Stanford de Filosofie spune despre el că a fost un student strălucit, dar „chinuit din punct de vedere psihologic”. În ultima parte a vieții sale a fost activ din punct de vedere politic. A protestat adesea în numele grupurilor marginalizate. Foucault a murit în 1984, fiind una dintre primele victime ale SIDA.

Foucault, alături de Jacques Derrida, este recunoscut în general ca fiind cel mai influent gânditor postmodern. Amândoi au fost interesați de modul în care structurile (de exemplu, instituțiile și limbajul) sunt folosite pentru a crea ordine și sens în experiența umană.

Potrivit lui Foucault, cunoașterea, ca structură, nu ar trebui să fie niciodată analizată separat de putere. Judecând după această paradigmă de gândire, putem spune că a fost în mod clar influențat de Nietzsche și, într-o mai mică măsură, de Heidegger.

Foucault a adoptat o abordare care se inspiră din genealogia lui Nietzsche pentru a explica sistemele. El a observat transformările și manifestările istorice ale puterii precum și însemnătatea pe care o au acestea pentru individ. Pentru ca puterea să fie eficientă, spune el, trebuie să fie ascunsă. Această putere poate fi observată doar în modificările din relațiile sociale și politice.

În lucrarea sa extrem de populară printre cititori A supraveghea si a pedepsi, Foucault examinează evoluția sistemului penal. În secolul al XVIII-lea, acesta a evoluat de la pedeapsa corporală și capitală la sistemul penitenciar. Foucault arată cum această reformă, care a făcut sistemul mai „blând”, a devenit, de asemenea, un instrument de control sporit: „poate pentru a pedepsi mai puțin; dar cu siguranță pentru a pedepsi mai bine”. Foucault arată, de asemenea, că această evoluție nu este rezultatul unor tendințe inevitabile din punct de vedere rațional, ci rezultatul unor meandre neprevăzute ale istoriei.

Panopticon; Disciplină prin tehnologie.

Tehnologia întărește disciplina. Foucault a folosit conceptul de panopticon pentru a ilustra acest lucru.

Panopticon este planul filozofului Jeremy Bentham pentru o „închisoarea optimă”. Acesta constă într-o clădire circulară. Fiecare celulă este locuită de un singur deținut și are două ferestre. Prima dintre ele lasă lumina să intre din exterior. Cea de-a doua este îndreptată spre centrul clădirii cu formă circulară. În centru se află un turn în care poate fi plasat un gardian care să supravegheze prizonierii. Prizonierii – aspect esențial – nu vor ști niciodată dacă gardianul este prezent și dacă sunt sau nu observați. Drept urmare, aceștia vor interioriza puterea disciplinară și își vor adapta propriul comportament.

Nu este greu de observat că tehnologia modernă, inclusiv platformele de social media, are caracteristici panoptice.

Sursa: Wikimedia

Tehnologia cultivă, în același timp, subiectivitate. De exemplu, oferă iluzia că lumea online este adaptată în totalitate nevoilor noastre, ceea ce bineînțeles că nu este adevărat, și întărește ideea că și lumea offline poate fi modelată în funcție de nevoile noastre subiective.

Nu există nicio lingură

Un film clasic care jonglează în mod genial cu ideile referitoare la tehnologie, adevăr și realitate este, desigur, Matrix. Acesta ne ajută să îl înțelegem pe Foucault.

În articolul nostru despre Heidegger, am scris cum, în mod paradoxal, metoda științifică poate duce la utilizarea de imagini, care construiesc alte imagini, îndepărtându-se treptat de realitate. Realitatea ajunge să fie abandonată. Filosoful francez Baudrillard a numit această realitate uitată „deșertul realității”.

Acest lucru i-a inspirat pe creatorii filmului Matrix. În acest film, realitatea pe care o percep oamenii este de fapt o simulare, creată de computere pentru a-i controla pe oameni. Aceștia nu văd realitatea, ci texte scrise (pe calculator). Deși nu le recunosc ca atare.

La prima vedere, acest lucru pare destul de postmodern: realitatea este alcătuită din texte. Filmul sugerează, însă, că în spatele acestei realități construite se află realitatea autentică.

Foucault ar nega existența unei realități mai profunde aflate în spatele imaginilor sau la subsolul limbajul nostru. Potrivit lui, nu există nicio realitate în afara minții noastre din punct de vedere metafizic.

Navalnîi ca vorbitor parrhesiast

Viziunea postmodernă asupra lumii este însoțită de incertitudine. Cum ar trebui să o gestionăm? Răspunsul lui Foucault: citiți filosofie clasică! Dacă ne dorim să dezvoltăm o anumită atitudine de adeziune la adevăr în mijlocul haosului, antichitatea poate fi o sursă de inspirație pentru filosofia văzută ca mod de a trăi în slujba adevărului.

Foucault a dezvoltat conceptul de „parrhesia”, o modalitate de discurs în care se vorbește deschis și sincer despre opiniile și ideile proprii, fără a folosi retorica, manipularea sau generalizarea.

Ce caracterizează această rostire parrhesiastică a adevărului? Combinația dintre adevăr, curaj și critică. O persoană care spune adevărul în mod parrhesiastic, spune adevărul cu riscul propriei vieți. Parrhesiatul rostește adevărul „la putere”: el sau ea îl critică pe conducătorul (conducătorii) politic(i), riscând cu bună știință excluderea socială, exilul și (în cazuri extreme) moartea. Socrate a fost un parrhesiast, la fel ca Rosa Parks și Martin Luther King. Ultimul parrhesiast al vremurilor noastre? S-ar putea să fie Alexei Navalnîi.

Postmodernism ≠ postadevăr

Filosofia postmodernă nu are neapărat o problemă cu filosofia în sine, ci mai degrabă cu adepții ei. Unii dintre ei par să creadă că putem reface lumea după bunul nostru plac, dat fiind că ea este un construct uman. Această paradigmă de gândire nu respectă linia lui Foucault. Foucault nu s-ar dezice de rezultatele științei, iar gândirea sa nu implică relativismul universal de felul totul este permis.

De cealaltă parte se află cei care susțin că Foucault a creat o ruptură între gândirea modernă și cea postmodernă. Aceștia îl prezintă ca pe un fel de adolescent care se răzvrătește împotriva tradiției filosofice. O astfel de afirmație îl denaturează atât pe Foucault, cât și tradiția respectivă. După cum am văzut, Kant, care nu era nici pe departe un subiectivist, scrisese deja despre relația problematică dintre subiect și obiect și despre dificultățile pe care le întâmpinăm noi, ca subiect, în a dobândi certitudini legate de cunoașterea obiectului.

Deconstruirea conceptelor care stau la baza societății noastre este o chestiune delicată. Totuși, acest lucru nu ar trebui să ducă la excluderea lui Foucault. Este posibil ca soluția alternativă la riscul deconstruirii să fie mult mai rea, pentru că ar putea determina abandonul gândirii critice. După cum a spus Arendt, „a gândi este în sine un pericol”.

Examinarea relațiilor de putere din spatele discursului public nu ar trebui să conducă neapărat la cinism, dezinformare și divizare prin politici identitare.

Cel care deconstruiește anumite adevăruri, norme sociale sau instituții nu trebuie să sfârșească prin a deveni un politician obsedat de identitate. Cei care sunt cu adevărat dedicați deconstrucției ar trebui să își deconstruiască și propria identitate, așa cum a arătat ziaristul John Gray.

În cazul lui Foucault, am putea spune că vom avea acces la cunoașterea propriei identități doar dacă recunoaștem că aceasta se schimbă constant. Această înțelegere a faptului că propria identitate este relativă ar trebui să ușureze cu mult interacțiunea cu ceilalți (căci și ei au identități relative, în mod similar).

Cu toate acestea, în practică, lucrurile nu sunt atât de simple pentru cei mai mulți dintre noi. Prin urmare, poate că în cazul lui Foucault lucrurile stau tocmai invers. Sistemul său de gândire nu este neapărat cinic, ci mai degrabă mult prea idealist, căci se așteaptă ca oamenii să fie dispuși să se angreneze într-o discuție deschisă.

Poate că întrebarea nu este dacă Foucault a avut sau nu dreptate, sau dacă a fost pur și simplu malefic, ci mai degrabă:

Suntem noi, ca societate, capabili să ne angajăm în discursul public, fiind în același timp dispuși să ne examinăm critic și să ne deconstruim propriile opinii și identități?