Nietzsche: dincolo de epoca postadevăr?

Dincolo de epoca postadevăr?

În seria noastră de până acum am prezentat cinci titani ai gândirii și perspectivele lor asupra dezinformării. De data aceasta ne vom referi la un alt gânditor care a devenit, la fel ca ceilalți, un fel de superstar al culturii: Friedrich Nietzsche. Pentru unii, acest tragic profet al epocii postadevăr este un salvator care ne eliberează de orice dogmatism. Pentru alții, este un paznic periculos care ne deschide porțile nihilismului. Noi vom argumenta că „perspectivismul” său ar putea fi mai puțin letal pentru supraviețuirea adevărului decât am putea crede.

Nietzsche – Nașterea tragediei

În cazul lui Nietzsche, filosofia nu poate fi separată de filosof. Propria-i viață a fost dură și tristă, dar totuși a avut și o aură de glorie tragică. S-a născut în 1844 la Röcken, în Germania, fiind fiul unui pastor. Tatăl său fusese un copil minune, așa că familia se aștepta ca și el să aibă aceleași înzestrări. Însă tatăl său a murit pe când Friedrich avea cinci ani, iar băiețelul a fost trimis la o școală cu un regim extrem de sever. După ce a ajuns cel mai tânăr profesor de filologie clasică care a predat vreodată în Basel, a scris Nașterea tragediei. Această operă avansează ideea conform căreia culturile sănătoase ar trebui să găsească o cale de mijloc între forțele apolinice (logice, armonioase) și cele dionisiace (haotice, extatice). Cartea nu a fost bine primită, căci vremurile în care a fost scrisă erau profund apolinice. A influențat, însă, ceva mai târziu, domenii precum psihiatria (Jung), filosofia (Foucault) și arta (Rothko). Și totuși Nietzsche s-a retras treptat din mediul academic după acest episod dificil. Din 1879 până în 1889 a trăit fără vreo adresă fixă, rătăcind prin Alpi și Italia. În cea mai mare parte a timpului a fost afectat de grave probleme de sănătate, însă în scurtele perioade în care se simțea mai bine, a scris o serie de cărți.

Decesul și dezinformarea au condus la o slabă receptare a operei sale

În 1889, la doar 44 de ani, Nietzsche a suferit o cădere psihică la Torino, în urma căreia și-a pierdut complet facultățile mintale. Nietzsche a murit în 1900, iar în ultimii zece ani de viață, în timp ce era îngrijit de mama și de sora sa, Elisabeth, scrierile sale au atras treptat atenția publicului, fără ca el să fie conștient de acest lucru.

O fotografie cu Nietzsche și mama sa după căderea psihică. Sursa: Wikimedia

O mare parte din reputația tenebroasă a lui Nietzsche datează din acea perioadă, în care Elisabeth se străduia din răsputeri să facă opera fratelui său cunoscută în cercurile de extremă dreapta, un curent în ascensiune, ceea ce, în mod convenabil, i-a ridicat și ei statutul social. Într-un demers de dezinformare avant la lettre, ea a falsificat până și scrisori, în număr de aproape 30, și a rescris mai multe pasaje din cărțile lui. De exemplu, un concept care a ajuns pe mâini greșite și a fost denaturat este Übermensch. Pentru Nietzsche, acest termen se referă la o posibilă variantă a viitorului, semnalând faptul că omul, așa cum există în prezent, reprezintă doar o fază dintr-un proces evolutiv, desfășurat de la bacterii la Bach și care va continua în direcția unui viitor necunoscut. A crede că deja știi rezultatul acestui proces, că însăși rasa din care faci parte reprezintă acest rezultat, este în deplină contradicție cu Nietzsche. Imaginea lui Nietzsche fost reabilitată în rândul filosofilor începând cu anii 1950, iar în 2019 o nouă biografie a stabilit că ideile sale politice au fost, la drept vorbind, mai mult europene decât naționaliste, că a regretat profund violența războiului germano-francez, că a avut mai mulți prieteni evrei și că a fost printre foarte puținii profesori de la Universitatea din Basel care au votat în favoarea admiterii femeilor. Cu toate acestea, Nietzsche rămâne înconjurat de o umbră, căci deturnarea ideilor sale nu va putea fi niciodată ștearsă, iar cei care au utilizat aceste idei în interes propriu au aruncat lumea într-o catastrofă fără precedent.

Imposibilitatea gândirii lui Nietzsche

Este greu de realizat o scurtă prezentare a gândirii lui Nietzsche; el nu a creat niciodată o „filosofie” coerentă, un sistem de gândire. El însuși s-a numit pe sine „un filosof al potențialității”. În schimb, un element important este recunoașterea naturii haotice și dinamice a realității. Trebuie să ratificăm haosul, potrivit lui Nietzsche: „Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare”.

Am putea spune că, pentru a crea încă și mai mult haos, Nietzsche a presărat praf de pușcă pe filosofii canonici, inclusiv pe gânditorii abordați în articolele precedente din seria noastră.

Nietzsche a spus despre Platon că este el însuși un sofist. Mai mult decât atât, ideile obiective promovate de Platon ca fiind baza fenomenelor pe care le percepem neagă însăși viața, căci ele nu fac decât să reflecte slăbiciunea psihologică de a nu putea accepta adevărul. Proiectând această incapacitate asupra religiei, el a numit creștinismul „un Platon pentru popor”.

Deși Nietzsche îl aprecia pe Aristotel mai mult decât pe Platon, îi respingea totuși ideile teleologice (totul are o funcție fixă) spunând că sunt niște povești de adormit copiii.

În ochii lui Nietzsche, tradiția empirică a lui Hume și Mill este naivă din punct de vedere filosofic: „Aici nu suntem la o întrecere filosofică – englezi, ce să le faci”.

Nietzsche este la fel de dur și în privința lui Kant. L-a numit, în termeni necruțători, laș din punct de vedere intelectual, deoarece a încercat să apere ideea de autonomie umană în fața științei empirice.

În același timp, scrierile lui Nietzsche sunt atât de bogate în tot felul de perspective diferite, încât acesta nu poate fi redus la o singură atitudine sau la aparenta sa consternare în fața altor filosofi. Lucrurile pot fi întotdeauna privite și din alt unghi.

Deși Nietzsche îl atacă dur pe Kant, se poate, de asemenea, spune că Nietzsche nu i-a desființat gândirea, ci mai degrabă a continuat-o, ba chiar a radicalizat-o. Cum de s-a putut întâmpla acest lucru? Așa cum am mai scris, Kant a explicat că nu putem avea niciodată acces direct la obiect în sine însuși (Ding an sich), ci doar printr-un mediator (conștiința noastră). Să luăm acest exemplu: dacă vom ridica privirea de pe ecran, vom vedea tavanul (dacă suntem în casă). Totuși, acesta este de fapt fictiv, o poveste creată în interiorul creierului. De fapt, altceva s-a întâmplat: retina din spatele ochilor a captat fascicule ale luminii reflectate de un obiect oarecare. Creierul conferă semnificație acestui proces printr-o imagine statică: tavanul. Are nevoie de conceptul de „tavan” pentru a putea face acest lucru.

În timp ce Kant credea că există o anumită raționalitate în utilizarea acestor concepte, Nietzsche a venit cu o interpretare diferită, inspirată de Arthur Schopenhauer. În termeni simpli, atât Nietzsche, cât și Schopenhauer ar spune că toate elementele care se află în înlănțuirea lumină-tavan-retină-conștiință se comportă astfel pentru că își doresc să aibă voință. Există o afirmație celebră din Genealogia moralei în care Nietzsche spune că omul ar prefera să nu voiască nimic, decât să nu voiască deloc. Cu toate acestea, Nietzsche se îndepărtează de Schopenhauer atunci când susține că voința este dirijată și supusă unui efort constant, căci Schopenhauer afirmă că, dimpotrivă, voința nu are orizontul vreunui scop.

Reinventarea sacrului în vremuri postreligioase

Nietzsche a criticat cultura modernă, pornind de la ideile sale despre haos și voință. În Erudiția veselă, ni se prezintă o parabolă care ilustrează cât de avansată era gândirea lui Nietzsche față de epoca în care trăia. Povestea se petrece într-o piață în care își face apariția un nebun cu un felinar. Nebunul strigă din rărunchi că îl caută pe Dumnezeu. Oamenii din piață sunt amuzați și își bat joc de el: „Vai, s-a rătăcit?” spune unul dintre ei. S-a pierdut ca un biet copil? spune altul. Sau stă pe undeva ascuns? Îi e frică de noi? A plecat în călătorie pe mare? A plecat în alte ținuturi?… Nebunul s-a năpustit în mijlocul mulțimii și i-a țintuit pe oameni cu privirea. „Unde-i Dumnezeu?”, a strigat el. „Luați aminte ce vă spun! A murit, noi l-am omorât — tu și cu mine!”

Această poveste ne transmite două lucruri. În primul rând, Dumnezeu a murit, ceea ce înseamnă că acum trăim în epoca scepticismului, a haosului intelectual. Nietzsche nu este, însă, încântat de acest lucru. Pentru că, în al doilea rând, el vrea să arate că oamenii nu înțeleg de deplin semnificația a ceea ce s-a întâmplat. Omul modern nu a făcut decât să înlocuiască imaginea lui Dumnezeu cu altceva (piața, demnitatea omului, progresul), însă a rămas valabil același mod de gândire, gramatica lui Dumnezeu. Potrivit lui Nietzsche, deși ne-am oferit nouă înșine libertate, ne lipsește forța mentală de a o folosi. El își dorește să creeze spațiu pentru o atitudine sacră modernă, aflată în contrapondere cu scepticismul modern.

„Portretul lui Friedrich Nietzsche” de Edvard Munch. Sursa: Wikimedia

Dincolo de postadevăr se află… adevărurile!

Pentru Nietzsche, tot ceea ce face parte din realitate este fie haos, fie luptă. Acest lucru înseamnă că toți cei care fac afirmații despre adevăr ar trebui să înțeleagă că nu vor găsi niciodată acel adevăr, ci doar o interpretare a acestuia. De aici nu trebuie să deducem, așa cum au făcut unii, că pe Nietzsche nu îl preocupa adevărul. Dimpotrivă, i-a păsat atât de mult de el încât i-a avertizat pe oameni asupra orgoliului nemăsurat al științei care pretinde că deține Adevărul.

Potrivit lui Nietzsche, acest lucru nu ar trebui să ducă la o stare mentală în care totul este inutil sau acceptabil din punct de vedere moral. Opera sa sugerează că este posibil și necesar să depășim nihilismul prin stabilirea unei atitudini de scepticism ferm. Aceasta se referă la o practică a adevărului bazată pe perspectivism: omul nu ar trebui să urmărească găsirea unor adevăruri statice despre realitate, ci să devină o persoană autentică.

Știri false și dezinformare

Autenticitatea era importantă pentru Nietzsche, așa că i-ar fi disprețuit pe cei care răspândesc dezinformări. Cel care răspândește dezinformarea recunoaște implicit că este slab. Nietzsche avertizează, de asemenea, că nu se poate separa o afirmație cu pretinsă valoare de adevăr de persoana care emite respectiva afirmație. Acest lucru nu înseamnă, însă, că trebuie să cedăm în fața unui relativism total. Nu înseamnă că toate motivele sunt la fel de valoroase și, prin urmare, niciunul dintre ele nu este cu adevărat valoros. Nietzsche este nemilos de logic în gândirea sa. Înseamnă că trebuie să fim, în schimb, vigilenți și să ne punem mereu întrebarea: cine face această afirmație? Care sunt interesele lor? Poate că este, în general, sănătos pentru o societate să fie oarecum sceptică față de cei care dețin puterea. De fapt, acesta este demersul desfășurat de EuvsDisinfo în privința mijloacelor de informare sponsorizate de stat, despre care avem motive întemeiate să credem că sunt concepute pentru a crea sau stimula tensiuni în democrațiile noastre și a promova interesele Kremlinului.

Cu toate acestea, s-ar putea ca Nietzsche să fie ceva mai relaxat în ceea ce privește dezinformarea sau „știrile false”. Desigur, există o mulțime de informații greșite sau de afirmații care par a fi greșite sau care se dovedesc a fi greșite în retrospectivă. Acest lucru este inevitabil, având în vedere natura haotică a lumii (plus toate echipamentele de bruiaj de care dispunem). Faptul că oamenii sunt supărați din această cauză trădează, poate, și niște așteptări nerezonabile legate de adevăr și dezbaterea publică. Se pare că neagă realitatea faptului că adevărul poate implica și dezordine. Pe de altă parte, dezinformarea profită adesea de această dezordine și de dezamăgirea legată de ea. Asta nu înseamnă că nu trebuie să luăm în serios pericolul răspândirii de informații false. Însă ar trebui să înțelegem că fenomenul în sine este o parte inerentă a realității.

Orice este permis? Probabil că nu

Așadar, dacă într-adevăr trăim în epoca postadevăr prezisă de Nietzsche, cât de îngrijorați ar trebui să fim? Dacă ar fi să îi dăm crezare, situația nu este atât de sumbră și găunoasă pe cât ne-am închipui. Chiar dacă Nietzsche a avut dreptate când a afirmat că atitudinile noastre sunt doar perspective asupra adevărului, acest lucru nu înseamnă că trebuie să trăim în limitele acestor perspective. Alexis Papazoglou, care a scris despre Nietzsche și postadevăr, susține că probabilitatea ca oamenii să ajungă la ceva apropiat de „obiectivitate” crește pe măsură ce conștientizează că există perspective diferite. Din punct de vedere psihologic, acest lucru ar putea fi mai ușor de realizat dacă am renunța la noțiunea de obiectivitate, care îi ispitește întotdeauna pe oameni să creadă că unul are dreptate și celălalt greșește. În cartea sa Genealogia moralei, Nietzsche scrie că:

Cu cât vom ști să privim cu ochi mai mulți, diferiți, unul și același lucru, cu atât ne va fi mai întregită „noțiunea” acelui lucru, „obiectivitatea” noastră.

În aceste vremuri, în care suntem mai conectați, dar și mai singuri ca niciodată, a asculta cu inima deschisă oameni cu opinii diferite – a integra, cum spune Nietzsche, cât mai multe perspective cu putință – pare un lucru de o importanță vitală.