Heidegger și timpul imaginii lumii

Filosofii suprimați

Vara trecută, EUvsDisinfo a descoperit un caz care susținea că „liberalismul anulează cultura occidentală”, identificându-l drept simptom al unui „totalitarism în formă incipientă”, în cadrul căruia ideile marilor filosofi sunt suprimate. Acest caz face apel la un tip specific de metanarațiune, imposibil de invalidat, care sugerează că Occidentul și cultura sa s-au rupt de propriile rădăcini. Cazuri similare anticipează că Europa se va prăbuși, dacă Rusia nu vine în ajutorul ei. Cu siguranță că nu putem dezminți faptul că liberalismul anulează cultura occidentală. Cert este că trei dintre cei cinci gânditori ale căror idei ar fi fost, chipurile, suprimate, au fost deja aduși în discuție în seria noastră despre dezinformare și filosofie (Platon, Aristotel și Nietzsche).

Astăzi, ne vom concentra pe cel de-al patrulea filosof din listă: Heidegger, o figură majoră a filosofiei, el însuși un critic vehement al culturii occidentale. Heidegger a observat că gândirea occidentală de la Platon la Descartes a pus adesea semnul egalității între cunoaștere și control. A avertizat că gândirea din știință sau tehnică are limitele sale și a argumentat cum, în mod paradoxal, rigoarea științifică ar putea duce la subiectivism (și dezinformare).

Ființă și timp

Heidegger a dedicat opera sa de căpătâi, Ființă și Timp (Sein und Zeit), profesorului său Edmund Husserl. Acest filozof și matematician dorea să reînnoiască filosofia. Pe scurt, în viziunea lui Husserl, puterea ideilor împiedică accesul la obiecte sau fenomene în sine însele. Proiectul său filosofic urmărea să faciliteze o întoarcere la fenomene, ceea ce, în timp, a condus la mișcarea (din prezent) numită „fenomenologie”. Husserl era preocupat în cercetarea sa de aparența obiectelor sau de obiecte așa cum apar ele în experiența noastră.

Husserl a ales să nu țină cont de opera lui Descartes, pentru a putea reînnoi filosofia. După cum probabil se știe deja, filosoful francez Descartes a creat un nou fundament al filosofiei, care nu mai depindea de Dumnezeu, creatorul atotputernic, ci de subiectul uman, care își imaginează lumea. Problema lui Descartes era însă că acest subiect sau această conștiință este un sistem închis. De unde știm că lumea exterioară corespunde gândirii noastre?

Husserl rezolvă această problemă. Însă nu oferă și un răspuns, ca orice filosof adevărat. În schimb, argumentează că întrebarea se bazează pe ipoteze greșite, deoarece conștiința nu este un sistem închis, ci intenționat. Experiența este îndreptată către obiectele din lumea exterioară. A fi conștient înseamnă întotdeauna a fi conștient de ceva. Însă apare o nouă întrebare; de unde știm că există ceva numit interior?

Heidegger duce ideea lui Husserl la un nivel mai radical. El nu o aplică doar la domeniul cunoașterii, ci și la însăși existența noastră. Înainte de Heidegger, pentru Kant, Descartes și chiar Husserl, întrebarea era: ce pot să cunosc cu adevărat? Heidegger merge dincolo de cunoaștere. Pentru el, următoarea afirmație este bizară: Gândesc, deci exist. Lucrurile stau tocmai invers: eu exist, iar gândirea este doar unul dintre modurile de a exista.

Pentru a se elibera de conotațiile legate de termeni vechi precum conștiință, om sau suflet, Heidegger propune un nou concept pentru a desemna ființa noastră, a oamenilor, sau experiența umană: ființare (Dasein). Ea se referă la o anumită „deschidere”, o atitudine preintelectuală față de Ființă, care este necesară pentru ca noi să întâlnim ființe care există într-un fel caracteristic lor (practic, teoretic, estetic). În termeni mai dramatici: nu poți iubi o altă ființă, dacă nu știi că și tu ești o ființă.

Este renumită explicația lui Heidegger conform căreia anxietatea este o poartă importantă pentru înțelegerea de sine, deoarece anxietatea ne pune față în față cu sfârșitul nostru, cu neantul. Dacă îi vom permite acestei confruntări dureroase să aibă loc, vom putea găsi un răspuns autentic la această carență ineluctabilă a ființei.

Timpul imaginii lumii

Potrivit lui Heidegger, problema culturii moderne este că ne face să uităm de faptul că viața este finită. În termeni categorici, dacă uităm că murim, ignorăm totalitatea ființei (Seinsvergessenheit). Heidegger pune la îndoială cu creativitate concepte pe care le folosim zilnic, pentru a demonstra că, în mod normal, trecem cu vederea propria moarte.

„Imaginea lumii” reprezintă un astfel de concept. În textul său din 1938, Timpul imaginii lumii (Zeit des Weltbildes), el pune sub semnul întrebării vremurile moderne, cultura modernă și modul în care valorizăm informația. Acest lucru are implicații asupra modului în care ne raportăm la dezinformare.

Pe scurt, Heidegger caracterizează epoca modernă ca fiind dominată și definită de știință — al cărei model este știința experimentală: „evenimentul fundamental al epocii moderne este cucerirea lumii ca imagine”.

Ce înseamnă acest lucru? Potrivit lui Heidegger, această cucerire își are din nou originea în gândirea lui Descartes, care a sugerat că omul este un subiect care privește un obiect separat (lumea). Rezultatul acestei priviri este: o imagine sau o viziune asupra lumii. Sintagma imaginea lumii implică un punct de vedere aflat în opoziție cu lumea. Potrivit lui Heidegger însă, acest lucru nu este niciodată posibil, căci omul privește lumea, dar în același timp face parte din ea. Noi avem senzația că prin metodele noastre științifice lăsăm în urmă punctul nostru de vedere subiectiv, pentru a înțelege lumea, pentru ca mai apoi să ne întoarcem la subiectivitatea noastră cu viziunea pe care am dobândit-o asupra lumii.

Paradigma de gândire a lui Heidegger ne furnizează câteva întrebări cu privire la dezinformare.

În primul rând, dacă ne-am alinia celor care răspândesc dezinformarea și care uneori îl folosesc pe Heidegger pentru a justifica faptul că ignoră dovezile, am putea, la rândul nostru, întreba: este Heidegger împotriva științei sau a tehnologiei? Cu siguranță că nu este cazul. Heidegger nu se opune științei, ci se opune ridicării rezultatelor cercetării la rangul de adevăruri absolute, cu alte cuvinte, scientism.

În al doilea rând, Heidegger întoarce adesea în demersul său filosofic lucrurile pe dos, obligându-ne să ne privim în oglindă. Poate că teama noastră de dezinformare arată, de asemenea, cât de mult ne pasă de informație. Poate că suntem chiar un pic dependenți de ea, ca de un aliment nesănătos. Să ne gândim doar la cât de mult a crescut cantitatea de date stocate. Dezinformarea a căpătat amploare prin tehnologia informației, înțeleasă ca logistică a informației; prin urmare, este puțin probabil ca problema dezinformării să fie rezolvată tot prin mijloace tehnice. Dezinformarea este, în primul rând, o problemă socială și, cu cât oamenii sunt mai puțin dispuși să se asculte unii pe alții și să respecte punctul de vedere al celorlalți, cu atât mai ușor va fi ca dezinformarea să profite de ei. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că dezinformarea nu este un fenomen situat în afara epocii moderne, ci mai degrabă o consecință a acesteia.

În al treilea rând, Heidegger ne avertizează că, în epoca modernă, metodele noastre obiective pot conduce, în mod paradoxal, la un subiectivism extrem. Acest lucru ar putea părea contraintuitiv. Heidegger este de părere că, dacă omul modern integrează în mintea sa subiectivă puncte de vedere avizate științific, există riscul de a construi puncte de vedere peste puncte de vedere la nesfârșit, ceea ce duce la o situație în care punctele de vedere devin complet detașate de realitatea de la care s-a pornit.

Acest lucru ar putea fi comparat cu teoria din domeniul biologei de „selecție runaway” (n.t. teoria „mersului înainte” a lui Ronald Fisher), care a pornit de la observarea penelor de păun. Biologii se străduiesc de ceva timp să dea o explicație acestui fenomen. Cum de au reușit să se împace acele cozi lungi și extravagante, împodobite cu ornamente, cu procesul dur al selecției naturale? Misterul a fost elucidat cu ajutorul conceptului de „selecție runaway”: evoluția ornamentelor exagerate la masculi ca urmare a alegerii consecvente și dirijate a femelelor.

O exemplificare a acestui proces în sfera dezinformării este o poveste falsă, răspândită pe scară largă, conform căreia danezii sunt „zoofili”, semn al unui declin moral de amploare al Occidentului.

„Zoofilia” este un frumos exemplu al felului în care funcționează acest proces în lumea dezinformării. O poveste colorată, extravagantă, care pare mult prea lipsită de fundament pentru a trece de selecția mediatică. Dar lucrurile iau câteodată o turnură „descentralizată”. Se începe cu ceva mărunt, cum ar fi afirmația că o grădină zoologică daneză colecta animale de casă nedorite drept hrană pentru carnivore, după care povestea capătă proporții din ce în ce mai exagerate, cu fiecare reiterare.

Heidegger este un filosof renumit pentru complexitatea sa. Cu toate acestea, poate că cea mai importantă lecție pe care o are de oferit este una cât se poate de simplă. Ori de câte ori abordăm problema dezinformării, trebuie să avem în vedere faptul că oamenii vizați de ea sunt niște Ființe. Ce ar fi să stăm de vorbă față în față, la o cafea?