Forum vs tribună = Habermas vs Schmitt

Mass-media ancorată în filosofia politică

Cititorii noștri fideli știu că până acum am formulat teorii despre modul în care funcționează mass-media pro-Kremlin și mass-media din societățile democratice. Aceste teorii sunt grupate în jurul a două concepte distincte: Mass-media ca un Forum sau mass-media ca o Tribună. Acesta este, bineînțeles, un model teoretic folosit pentru a cartografia două tipuri ideale de relație între mass-media și public. Cele două tipuri pot fi încadrate în linii mari în reflecțiile despre democrație a doi intelectuali: Carl Schmitt și Jürgen Habermas. Schmitt înțelege politica în termenii unei dihotomii, prieten sau dușman, în timp ce Habermas aspiră la o dezbatere între cetățeni (sau mijloace de informare) cu drepturi egale. În cele ce urmează vom diseca această relație.

Mass-media ca tribună: Atac, învinuire și defăimare

În 2019, am explicat modul în care mass-media pro-Kremlin, funcționează ca o „tribună” din punct de vedere conceptual. Aceasta are următoarele caracteristici: comunicare de sus în jos, loialitate față de ierarhie și doar două registre de exprimare: laudă sau condamnare.

Conceptul de tribună duce în primul rând cu gândul la o platformă folosită de cel care o controlează pentru a-și răspândi ideile și valorile. Este un proces care se desfășoară de sus în jos, în cadrul căruia publicul trebuie să accepte noțiunile în mod pasiv și să primească instrucțiuni de la conducători despre cum să se comporte sau ce să gândească. Conceptul se bazează pe loialitatea necondiționată din partea publicului.

Această idee a pătruns chiar și în structura instituțională a celor doi piloni ai dezinformării pro-Kremlin: Sputnik și RT. Sputnik a fost creat prin decret prezidențial cu scopul de a „emite rapoarte despre politica de stat a Rusiei în străinătate”. RT este finanțat integral de guvernul rus și a fost inclus pe o listă oficială a organizațiilor de bază cu importanță strategică pentru Rusia. Pentru mai multe informații despre modul în care funcționează RT și Sputnik, puteți citi acest articol publicat anterior.

Din punctul lor de vedere, jurnaliștii, judecătorii și politicienii care au un comportament independent față de cei de la putere și care, drept urmare, scriu într-o manieră critică, semnalează problemele juridice ale legislației sau prezintă politici alternative nu sunt nimic altceva decât amenințări existențiale. Prin urmare, mass-media pro-Kremlin nu are reacții la conținutul prezentat de aceștia, ci urmărește adesea să le submineze credibilitatea.

Iată câteva exemple.

Dacă platforme de jurnalism de investigație precum Bellingcat ajung la rezultate incomode în cadrul unei investigații privind otrăvirea unuia dintre cei mai proeminenți lideri ai opoziției de la Kremlin, precum Navalnîi, mass-media pro-Kremlin nu se va concentra asupra cercetării în sine. În schimb, va ataca colectivul, prezentându-l ca pe o fabrică de falsuri. Deoarece mass-media pro-Kremlin are propria fabrică, intuim că în spatele limbajului folosit se află multă proiecție.

Acesta este motivul pentru care vedem extrem de multe încercări de a submina poziția lui Navalnîi.

Statul de drept este, de asemenea, esențial pentru a proteja libertatea presei. Prin urmare, este logic ca mass-media pro-Kremlin să atace frecvent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Schmitt și nevoia existențială de luptă

Politologul bulgar Ivan Krastev, unul dintre cei mai mari gânditori actuali din sfera științelor politice, a arătat influența lui Schmitt asupra statalității și politicii externe rusești contemporane (cu ramificații în activitățile de dezinformare rusești).

Deși Schmitt este recunoscut pe scară largă drept un intelectual strălucit, faptul că a fost supranumit „juristul de vază” al socialismului naționalist îi umbrește reputația. După ce Hitler a venit la putere în 1933, Schmitt a trecut de partea naziștilor. Cu timpul, a obținut o poziție influentă și nu a ezitat să se folosească de această poziție pentru a publica pledoarii în favoarea execuțiilor extrajudiciare ale adversarilor politici și a eforturilor de a anihila influența evreiască din jurisprudența germană.

Așadar, ce anume din ce a scris Schmitt ne intrigă și astăzi? De ce este încă luat în serios de către teoreticienii din științele politice? Răspunsul gravitează în jurul unei întrebări aparent simple. În eseul său din 1932, Definirea naturii politice, acesta se întreabă: ce presupune natura politică a unui lucru?

Schmitt nu caută un anumit mod de viață sau un anumit set de instituții, ci mai degrabă criteriul pe baza căruia se iau anumite tipuri de decizii. Ceva comparativ cu noțiunile de „bine” și „rău” din etică sau „frumos” și „urât” din estetică. Răspunsul său este următorul: toate acțiunile și motivațiile din politică se reduc în cele din urmă la deosebirea dintre „prieten” și „dușman”. Pentru a clarifica, vom adăuga că dușmanul nu este o categorie morală, nici o entitate personală, ci o entitate publică. Totuși, pentru Schmitt, dușmanul are un caracter existențial, în sensul că avem nevoie de el pentru a ne defini pe noi înșine. „Spune-mi cine este dușmanul tău și eu îți voi spune cine ești”, scrie el.

Schmitt se îndepărtează în mod radical de tradiția filosofiei politice, venind în apărarea valorii pe care o are lupta între dușmani. Gânditorii politici de după Hobbes, care a inventat Leviatanul pentru a birui caracterul ostil al omului aflat în stare naturală, au venit cu modele care încercau să limiteze agresivitatea umană.

Nu este de mirare că Schmitt manifestă aversiune tocmai față de acest aspect al democrației liberale, dat fiind că scopul său este să neutralizeze conflictul. În opinia sa, conflictele sănătoase s-au evaporat din societățile moderne. Cauzele acestei evaporări sunt, de exemplu, tranzacțiile de pe piață, procedurile legale din sistemele judiciare și, cel mai rău dintre toate, eternele dezbateri din parlament. Lipsa unei lupte în cadrul democrației, element esențial pentru dezvoltarea unei identități, a transformat indivizii în entități neînsemnate (consumatori, clienți sau alegători).

Prin urmare, nu este o coincidență faptul că directorul general și redactorul-șef al Sputnik, Dmitri Kiselyov, le-a spus angajaților din redacție că: „Perioada jurnalismului imparțial s-a încheiat. Obiectivitatea este un mit”.

Teologia politică prezintă teoria lui Schmitt despre suveranitate (1922), sursa: Wikimedia

Mass-media ca Forum

Mass-media ca Forum este un concept care se referă la un comportament radical diferit de cel al mass-mediei ca Tribună. Acesta se conturează în siajul ideilor lui Habermas.

Într-o democrație, mass-media (ar trebui să) contribuie la un spațiu pe care Habermas l-a numit herrschaftsfreie Kommunikation, un spațiu de comunicare liber de orice dominație. În termeni simpli, acesta are următoarele caracteristici: comunicare de la egal la egal și o atitudine critică prin natura sa. Activitatea sa de bază este examinarea independentă. Dacă pentru modelul tribunei cea mai potrivită caracterizare este semnul exclamării, pentru modelul forumului semnul întrebării este cea mai potrivită portretizare.

Conceptul de Forum se bazează pe un schimb de idei și opinii în plan orizontal. În general, mass-media își asumă rolul de spațiu pentru desfășurarea discursului public. Forumul nu este un loc în care se iau decizii, ci un loc de dezbatere, de interogare, de verificare sub lupă, de critică. Un forum de succes poate fi un loc zgomotos, dur și chiar vulgar. Poate fi moderat, dar niciodată controlat de către cineva.

Habermas în apărarea dezbaterii

Dacă modelul tribunei corespunde gândirii lui Schmitt, modelul forumului se pliază pe ideile lui Habermas. Probabil că acesta ar numi tipul de raționament din modelul tribună „instrumental”. El face o distincție tranșantă între acesta și tipul de raționament „comunicativ”.

Cine este Habermas, ce a spus acesta despre comunicare și cum se încadrează spusele sale în definiția mai largă pe care a dat-o democrației?

Jürgen Habermas, singurul filosof din seria noastră care este încă în viață, este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai influenți filosofi ai vremurilor noastre. El creează în mod remarcabil o punte între tradițiile de gândire de pe continentul european și cele anglo-americane. Am putea spune că ambiția sa filosofică este de a integra pretenția tradițională a filosofiei de universalitate și raționalitate într-o abordare mai modestă, failibilă și empirică a adevărului. Habermas s-a angrenat în dezbateri cu o gamă largă de gânditori (Gadamer, Putnam, Foucault, Rawls și Derrida).

În centrul concepției lui Habermas despre democrație se află dezbaterea. Dat fiind că produsul democrației este o legislație care îi poate constrânge pe cetățeni: „pot pretinde legitimitate numai acele legi care primesc acordul tuturor cetățenilor în cadrul unui proces discursiv de legiferare care, la rândul său, a fost constituit legal”. Pe scurt, ideal ar fi ca oamenii să aibă capacitatea de a se vedea pe ei înșiși drept coautori ai legislației.

Nucleul acestui proces discursiv este Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas. Potrivit lui Habermas, în acțiunea comunicativă, participanții împărtășesc o convingere reciprocă conform căreia obiectivele lor sunt „intrinsec rezonabile” sau „demne de laudă”. Pornind de la această bază, participanții își pot coordona acțiunile și ambițiile colective. Acest lucru este diferit de acțiunea strategică, care este esențială pentru atingerea obiectivelor personale. Pentru Habermas, acțiunea comunicativă are succes dacă participanții sunt de acord că obiectivele lor sunt rezonabile.

Acțiunea comunicativă este legată de „raționalitatea discursului”. Ce înseamnă acest lucru? Habermas explică faptul că un mesaj transmis pe cale orală a fost cu adevărat înțeles numai atunci când receptorul adoptă o „poziție afirmativă” față de ceea ce s-a spus. Receptorul presupune că afirmația se bazează pe motive întemeiate. Dacă receptorul nu adoptă totuși această poziție afirmativă, comunicatorii pot trece de la o activitate uzuală de comunicare orală la „discurs”, o practică de argumentare și dialog. Drept consecință, se verifică (cu ajutorul rațiunii) dacă afirmațiile făcute sunt adevărate, corecte sau autentice. Mass-media este indispensabilă la nivel public în acest proces. Habermas susține că ordinea socială are, la urma urmei, nevoie ca participanții să se transforme într-un „temei împărtășit” al afirmațiilor care sunt necesare pentru cooperarea socială.

Jürgen Habermas, sursa: Wikimedia

Adevărata luptă

Schmitt afirmă că democrația liberală transformă oamenii în entități slabe și neînsemnate. Aceștia au nevoie de o luptă pentru a-și găsi propria identitate. Însă Schmitt însuși nu este capabil să explice de ce în situația pe care o preferă indivizii nu sunt la fel de neînsemnați, poate nu în calitate de consumatori, ci de data aceasta ca dușmani eterni.

Teoria lui Schmitt despre democrație stă la temelia modelului mass-media ca tribună. De cealaltă parte a baricadei, teoria lui Habermas explică de ce dezbaterea este importantă pentru a legitima legi și decizii de pe urma cărora unii oameni au beneficii, în timp ce alții poate că nu au. O platformă cu o pluralitate de mijloace de informare care se angajează în dezbateri de pe poziții egale, se va asigura că toate pozițiile și interesele, indiferent cât de diferite ar fi, sunt ascultate, examinate și cântărite.

Este necesar însă un avertisment. Harta nu este totuna cu teritoriul; modelul forumului nu reprezintă neapărat realitatea din democrațiile noastre. Și chiar dacă ar fi așa, realitatea nu este ceva imuabil. Mai devreme, ideile lui Arendt ne-au reamintit că este nevoie de un ecosistem sănătos format din jurnaliști, avocați, instanțe judecătorești, oameni de știință și istorici. Îndrăznim să spunem că poate este nevoie și de teatru sau artă. Inspirați de Foucault, am subliniat faptul că este nevoie, de asemenea, de participanți care să fie dispuși nu numai să deconstruiască, să examineze și să critice partea adversă, ci și să facă același lucru pentru propria paradigmă.

Nu cumva adevărata luptă este găsirea curajului necesar pentru a ne putea angrena într-o conversație autentică cu „partea adversă”?